De prin oras

Buzau. Dragut oras, daca ai nervi ca ai mei.

Ma duc de dimineata la liceu sa vad ce si cum cu inscrierea. Pe hol, doi paznici [un barbat si o femeie] stau la o barfa. Intreb: “Ma scuzati, unde este secretariatul?” Ea, calma, raspunde: “Nu stiu.” Poftim? :)) “Uhmm..ok. In legatura cu ce este publicat la avizier, luni se alege optionalul si se fac si inscrierile?”. Isterizata de-a dreptul, imi spune “Auzi fetito, de unde vrei sa stiu eu? Ce-s eu aici?” Ha, ironico! :)) Trantesc un “Hihi, multumesc” si plec. Mentionez ca paznicul no.2 nu a scos nici un cuvant pe durata conversatiei. Stiu ca majoritatea oamenilor s-ar enerva in asemenea situatii, dar pe mine ma amuza teribil. Aflu informatiile necesare de la o doamna draguta ce rasfoia si ea cu ochii prin foile de la avizier. Sunt doar curioasa, ea a trebuit sa se duca la director pentru niste chestii elementare? Sau o fi dat spaga sa afle cand sa-si inscrie copilul la liceu?

Hoinaream prin oras, in cautarea unor papucei de vara albi, mai de Doamne ajuta. Nu ai ce sa gasesti, frate. Ma simt de parca nu as fi in plin sezon calduros si toata lumea nu ar cauta asa ceva. Trebuia sa caut si prin bazarul central, right? :)) Intr-un sfarsit, m-am ales cu niste chestii destul de dragute de la Leonardo.

Imi place ca lumea a inceput sa inteleaga um se folosesc ochelarii de soare. Putini, ce-i drept, dar parca e mai bine decat in anii trecuti. Nu vorbesc de fufele care ii poarta doar ca sa para cule [sa nu mai adaug ca au pe ei emblema internationala D&G]. Imi mai place cand vad oameni care traverseaza grabiti platoul Dacia, in plin soare, se incrunta in ultimul hal din cauza luminii puternice si merg cu ochelarii pe cap. Helloooo, tanti, ai uitat ca ii ai la tine? :)) Eu, una, am o sensibilitate cam mare la lumina puternica a soarelui si nu pot sa ies din casa fara o pereche de ochelari.

La Mcdonald’s nu ai cum sa mergi fara sa te distrezi copios. Un copilas de vreo 7-8 ani isi chinuie fratele de 3 ani in mijlocul localului. Asta micu, da-i si urla, si urla, si urla. Da’ avea plamani micutu, nu gluma. Eu radeam. Erau destui enervati de tipetele golanului, unii mai aveau putin si se ridicau de pe scaun sa le administreze vreo doua puslamalelor, dar se abtineau ca deh, erau in public. Parintii lor nu stiu pe unde erau. Se mai cearta copilasii cateva minute, pana se plictiseste al mai mare si pleaca afara. Angajatii nu aveau cum sa ii ia la rost, ca poate venea taticu sa faca panarama, dar totusi se crease cam mare zarva pe acolo. In baie, o mamica impreuna cu odrasla incercau sa desluseasca modalitatea prin care se deschidea usa de la toaleta. Mister total. “Ia vezi, mami, cifrele astea de aici. Stai ma, nu apasa asa tare, ca se strica. Hmmm, oare astea sunt numerele?” Eu chicoteam acolo, ma aranjam in oglinda. “Auzi, stii tu cumva ce trebuie sa tastez aici?” Am dezvaluit marele secret si am iesit. Mama catre copil: “Intri si tu cu mine [in toaleta] sau astepti afara?”

In Parcul Crang, liniste si pace. Eu stau pe banca, citesc o revista. Prin fata mea se tot foia un grup de pustani dornici sa-si arate talentele de skateri profesionisti. Sefu’ bandei, Don Juan adevarat, mi se adreseaza: “Auzi papusa, de unde ti-ai luat ochelarii astia, ca imi plac tare si vreau sa-mi iau si eu .” Pe bune? Uau, am ramas in urma cu noutatile. “Musculitele” sunt in voga si pentru baieti? Hmmm..ok, am notat. Pai stii, ti-i dau pe ai mei ca tot m-am plictisit de ei. Lame.. :|

Dau sa-i fac o vizita verisoarei mele, trec prin Autogara Sud. Un mosneag cam betiv statea in fata autobuzului si citea: “Focsani…Buzau…Buzau…Buzau-Focsani-Ramnicu Sarat. Asta e! [ tataie, ultimele 2 is invers :)) ] Ptiu, ce autobuz maaaare. Si face o juma de ora pana acasa. Eheeei scump ba [...] ” Sfat pentru cei care vor sa mearga spre Ramnic, Focsani cu autobuzele alea noi. NU! Omu’ ala nu stie sa porneasca aerul conditionat. Serios. Pasagerii coborau injurand, transpirati leoarca, eu radeam. Mai bine asteptati trenul de la 2, 4 sau 7. E mai sigur pentru sanatate.

Partea mea preferata este ca stam intr-un oras linistit, unde nu se intampla niciodata nimic, unde nu avem griji si nu avem pe seama cui sa radem. Sau cel putin asa cred unii..

---