Partea a IV-a. Consecvenţă.

Am devenit ipohondrică. Asta sau încă trag de pe urma precedentei. Vorbeam cu cineva despre cât de minunat a fost concertul la care n-am fost şi îmi spunea că a fost şi Victor. Victor seamănă a german. Tipic, blond cu ochi albaştri. The point is, mi-a trezit amintiri. Nemţii sunt singurele persoane cu ochi albaştri pe care le suport. De sex masculin, adică. Sau poate mai sunt şi pe alte părţi ale planetei, nu am de unde să ştiu.

Mi-a amintit de Max. Era luni. Dimineaţa. Eu… reîncepeam. El… părea că se sfârşeşte. Era obosit, terminat, ruinat. Avea ochii roşii. Sala de aşteptare era goală. Cu excepţia lui.

Vorbea despre o anume “she”. Nu prea am înţeles. Nu prea ascultam. Eram mult prea euforică. Zâmbeam încontinuu, deşi ştiam că trebuie să încetez. I-am aruncat un “it’s gonna be ok” cu cel mai optimist zâmbet de care am fost în stare vreodată. Ştiam că nu e tocmai potrivit, dar am făcut-o.

Chestia este că i-am transmis o doză de optimism. A zâmbit. Am plecat. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar trebuie să se fi terminat cu bine.

Toţi merită o a doua şansă. Dacă eu am primit-o, atunci toţi o merită.